Autoapreciere; sau, Aspirațiile Capitalului Uman

Argumentul central și cadrul teoretic

Michel Feher propune în acest articol o strategie inedită de contestare a neoliberalismului: nu prin opoziție externă față de logica sa, ci prin asumarea și redirecționarea din interior a condiției pe care o presupune. Autorul respinge atât abordarea „moderniștilor” de stânga, care caută să atenueze efectele negative ale politicilor neoliberale, cât și pe cea a stângii „autentice”, care promovează o opoziție frontală bazată pe redistribuirea avuției și extinderea serviciilor publice. În ambele cazuri, neoliberalismul este abordat din exterior, ceea ce, în viziunea lui Feher, limitează eficacitatea contestării sale.

Cadrul teoretic al articolului se sprijină pe două surse de inspirație. Prima este reflecția lui Michel Foucault asupra feminismului timpuriu: în loc să respingă normele sexuale impuse femeilor, feministele au ales să le asume și să le confere sensuri neașteptate. A doua sursă este analiza lui Karl Marx asupra „muncitorului liber”: mișcarea muncitorească nu a refuzat pur și simplu ficțiunea juridică a libertății formale, ci a instrumentalizat-o pentru a maximiza valoarea forței de muncă și pentru a critica condițiile de exploatare. Feher propune același demers față de condiția neoliberală.

De la muncitorul liber la capitalul uman

Autorul trasează o genealogie a subiectivității economice pornind de la capitalismul liberal. În cadrul acestuia, subiectul este conceput ca un posesor al forței de muncă, distinct de marfa pe care o vinde. Această separare dintre subiect și proprietatea sa garantează demnitatea morală și suveranitatea politică a individului, menținând totodată o distincție fundamentală între sfera producției și cea a reproducerii. Religia, cultura și afectele dezinteresate constituie un tărâm non-mercantil indispensabil formării subiecților capabili să funcționeze eficient pe piață.

Neoliberalismul, susține Feher, nu se mulțumește să extindă logica pieței asupra acestui tărâm, ci produce o cu totul altă formă de subiectivitate: capitalul uman. Conceptul, dezvoltat inițial de Theodor W. Schultz și Gary S. Becker, desemna inițial ansamblul de competențe dobândite prin educație și formare profesională. Ulterior, definiția sa s-a extins pentru a include factori înnăscuți, contextuali și colaterali — de la moștenirea genetică la viața erotică sau activitățile recreative. Astfel, capitalul uman devine identic cu subiectul însuși: tot ceea ce individul face, suferă sau câștigă reprezintă fie o investiție, fie un randament al capitalului uman care îl constituie.

Logica aprecierii de sine

Feher identifică o distincție esențială între capitalismul liberal și neoliberalism în ceea ce privește finalitatea subiectivă. Dacă subiectul utilitarian al lui Becker urmărește maximizarea satisfacției sale, subiectul neoliberal — configurat după modelul guvernanței corporative financiarizate — este preocupat nu de venitul obținut din investiții, ci de aprecierea valorii capitalului propriu. Prin analogie cu piețele financiare globalizate, unde capitalul acționarial primează față de profitul comercial, scopul principal al subiectului neoliberal este să se valorifice continuu sau cel puțin să evite propria depreciere.

Această mutație are implicații profunde pentru guvernamentalitate: statul și corporațiile pot acționa asupra modului în care subiecții se auto-guvernează, stimulând adoptarea de comportamente considerate valorificatoare. Discursul psihologic al „stimei de sine” este identificat de autor drept corelatul ideologic cel mai fidel al acestei logici a auto-aprecierii.

Critica radicală a condiției liberale și convergențele cu neoliberalismul

Feher explorează paralela surprinzătoare dintre critica neoliberală și critica radicală de stânga din anii ’60–’70. Ambele au atacat aceleași opoziții constitutive ale condiției liberale — producție versus reproducere, public versus privat, personal versus politic — și au plasat la centrul reflecției politice relația individului cu sine însuși. Diferența rezidă în proiectele lor: neoliberalismul a reușit să impună propria definiție a auto-aprecierii, în timp ce stânga radicală a rămas marginalizată.

Critica radicală a vizat trei componente ale subiectivității liberale:

• asocierea dorinței cu lipsa și chemarea spre transcendență (Deleuze și Guattari);
• exaltarea iubirii dezinteresate ca formă de guvernare prin îndatorare și dependență (Foucault);
• validarea morală a interesului personal ca mecanism de conformare instituțională (operaismul italian).

Implicații practice și strategice

În ultima parte a articolului, Feher examinează concret cum poate stânga să conteste neoliberalismul din interior. El analizează rezistența față de programele de tip „workfare”, subliniind că sindicatele scandinave au ales să lucreze prin aceste programe — promovând securitatea traiectoriilor profesionale și menținerea angajabilității lucrătorilor — în loc să le respingă frontal. Această abordare deschide întrebarea fundamentală: ce înseamnă cu adevărat să ajuți oamenii să se ajute singuri?

De asemenea, autorul identifică mișcările pentru acces la cunoaștere, medicamente generice și software liber ca forme emergente de contestare care apelează nu la interesul de clasă sau la drepturi formale, ci la legitimitatea aspirației de a se valorifica — de a accesa resursele necesare auto-aprecierii.

Concluzie

Feher concluzionează că asumarea cadrului neoliberal al capitalului uman, în loc de respingerea sa, reprezintă o mișcare tactică viabilă pentru stânga contemporană. Provocând modurile neoliberale de auto-apreciere din interior, stânga poate relansa politizarea sferei personale și poate reformula, din propria perspectivă, întrebarea fundamentală despre ce constituie o viață valoroasă și apreciabilă.

Referință

Feher, M. (2009). Self-appreciation; or, the aspirations of human capital. Public Culture, 21(1), 21–41.