Protecția copilului de tip familial în România. Evoluții legislative
Introducere și cadrul analitic
Articolul elaborat de Ana-Cristina Baciu analizează evoluția legislativă a sistemului de protecție a copilului în România, cu accent deosebit pe formele de protecție de tip familial, inclusiv plasamentul familial și asistența maternală profesionistă. Autoarea propune o periodizare în cinci etape distincte, urmărind transformările legislative de la regimul comunist până în prezent, evidențiind atât progresele înregistrate, cât și deficiențele persistente ale sistemului.
Perioada anterioară anului 1989
Înainte de 1989, statul român a promovat o politică pronatalalistă consolidată prin Decretul nr. 770/1966, care a condus la creșterea numărului de copii abandonați în instituții rezidențiale de mari dimensiuni. În acest context a fost adoptată Legea nr. 3/1970, care reglementa protecția „anumitor categorii de minori” și stabilea responsabilitatea exclusivă a statului în îngrijirea copiilor ce nu puteau fi crescuți în familia biologică. Deși legea prevedea posibilitatea plasamentului familial, resursele insuficiente și lipsa unor mecanisme eficiente au făcut ca protecția reală să fie una deficitară. Odată cu decembrie 1989, Decretul nr. 770/1966 a fost abrogat, eliminând astfel una dintre cauzele principale ale suprapopulării căminelor de copii.
Etapa 1990–1991: măsuri de urgență
Prima perioadă de după 1989 a fost caracterizată prin intervenții de urgență menite să pună bazele unui sistem de protecție aliniat standardelor internaționale. România a ratificat Convenția ONU cu privire la drepturile copilului în septembrie 1990, fiind printre primele țări europene care au făcut acest pas. Constituția din 1991 a inclus prevederi referitoare la dreptul la viață, la educație, la protecția sănătății și la un nivel de trai decent pentru toți cetățenii, inclusiv copiii. De asemenea, au fost stabilite premisele trecerii de la protecția copilului în sens restrâns la cea în sens larg, printr-un proces de descentralizare. În această perioadă, organizații internaționale precum Médecins Sans Frontières, World Vision, Crucea Roșie Internațională sau SOS Satele Copiilor au intervenit activ în sprijinul copiilor aflați în dificultate.
Etapa 1992–1996: tranziție și schimbări necoordonate
Această perioadă este marcată de o acumulare de măsuri legislative care nu au reușit totuși să reducă semnificativ numărul copiilor instituționalizați. Printre actele normative relevante se numără Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului de copil, crearea Comitetului Național pentru Protecția Copilului prin Decizia nr. 103/1993 și ratificarea Convenției de la Haga privind adopțiile internaționale prin Legea nr. 84/1994. Pauperizarea continuă a populației în contextul tranziției la economia de piață, creșterea numărului de familii monoparentale și lipsa educației sexuale au contribuit la menținerea unui număr ridicat de abandonuri. Legea nr. 11/1990 privind adopția, deși a facilitat numeroase adopții naționale și internaționale, nu a avut impactul scontat asupra reducerii numărului de copii din centrele rezidențiale.
Etapa 1997–2003: reforma reală a sistemului
Autoarea consideră că reforma veritabilă a sistemului de protecție a copilului a început în 1997, odată cu adoptarea Ordonanțelor de Urgență nr. 25 și nr. 26. OUG nr. 26/1997 a introdus pentru prima dată conceptul de „copil în dificultate”, a stabilit responsabilitatea comunității locale față de bunăstarea copilului și a creat Comisia pentru Protecția Copilului și Serviciul Public Specializat. Tot prin acest act normativ a fost introdusă noțiunea de asistent maternal profesionist, ulterior reglementată prin Hotărârea Guvernului nr. 217/1998. Hotărârea Guvernului nr. 205/1997 a prevăzut înființarea Direcțiilor Județene pentru Protecția Drepturilor Copilului, recunoscând explicit superioritatea îngrijirii în mediul familial față de cel rezidențial. Printre alte repere legislative ale perioadei se numără OUG nr. 192/1999 privind înființarea Agenției Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și OUG nr. 12/2001 prin care a luat ființă Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție. Autoarea subliniază că decalajul de cinci ani dintre reglementarea profesiei de asistent maternal și stabilirea standardelor profesionale aferente a afectat negativ bunăstarea copiilor din sistem.
Etapa 2004–prezent: îmbunătățiri continue
Cea mai importantă reglementare a acestei etape este Legea nr. 272/2004, cunoscută drept Legea copilului, care a instituit un cadru legislativ coerent, corelat cu normele internaționale și cu Convenția ONU. Legea a interzis plasamentul copiilor sub trei ani în sistemul rezidențial, a definit interesul superior al copilului și a consolidat rețeaua de asistenți maternali profesioniști. Modificările ulterioare aduse prin Legile nr. 257/2013, nr. 52/2016, nr. 286/2018 și nr. 191/2022 au adus clarificări suplimentare privind termenele de intervenție, monitorizarea post-plasament, extinderea vârstei limită de la 3 la 7 ani pentru interdicția plasamentului rezidențial și includerea solicitanților de azil în categoria beneficiarilor legii. Legea nr. 318/2019 a propus închiderea tuturor centrelor rezidențiale de mari dimensiuni până la finalul anului 2020, reorientând copiii spre forme de protecție de tip familial.
Concluzii
Articolul concluzionează că, deși România a înregistrat progrese legislative semnificative în domeniul protecției copilului, persistă o serie de vulnerabilități structurale. Accentul rămâne mai degrabă pe beneficii materiale decât pe servicii de prevenire a separării copilului de familie, iar centrele rezidențiale, chiar și cele de dimensiuni mici, nu oferă copilului condițiile necesare formării unor atașamente securizante față de adulți. Autoarea subliniază că direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului au înregistrat progrese prin înființarea centrelor de consiliere familială, însă prevenția separării și combaterea abuzului rămân insuficient consolidate la nivelul comunităților locale.
Referință
Baciu, A. C. (2023). Family type child protection in Romania. Legislative developments. Revista Universitară de Sociologie, 9(3), 11–22.
