Neoliberalismul: o perspectivă foucauldiană
Argument principal și cadru teoretic
Articolul propune o analiză a neoliberalismului dintr-o perspectivă foucauldiană, urmărind depășirea utilizărilor ideologice înguste ale acestui concept în științele sociale contemporane. Autorul argumentează că termenul „neoliberalism” a devenit un fel de etichetă politică vagă, utilizată pentru a crea alianțe academice și a identifica adversari politici, moral și epistemologici, fără o fundamentare analitică riguroasă. Ca alternativă, articolul propune o lectură atentă a cercetărilor lui Michel Foucault privind guvernamentalitatea, a studiilor lui Nikolas Rose și a unor studii de caz etnografice.
Guvernanță versus guvernamentalitate
O primă distincție esențială pe care o operează autorul este aceea dintre „guvernanță” (governance) și „guvernamentalitate” (governmentality). Ambele concepte critică dicotomiile clasice ale sociologiei – stat versus piață, public versus privat – și încearcă să descrie modalitățile prin care puterea politică se dezvoltă dincolo de stat. Totuși, guvernamentalitatea are ambiții teoretice mult mai vaste.
Guvernanța, în sensul său descriptiv și sociologic, se referă la totalitatea interacțiunilor dintre actori publici și privați, orientate spre rezolvarea problemelor sociale. Guvernamentalitatea, în schimb, dizolvă însăși rădăcinile acestei compartimentalizări: granițele dintre public și privat, dintre stat și non-stat, sunt create și definite în interiorul câmpului guvernamentalității, printr-o serie istorică de conflicte, continuități și construcții noi. Foucault definește guvernamentalitatea, în modul cel mai concis, drept „conducerea conduitelor” (conduite de conduits), subliniind că analiza sa vizează un strat special de discursuri și practici ale puterii și cunoașterii, respectiv emergența unor „regimuri de adevăr”.
Neoliberalismul ca artă a guvernării
Foucault nu abordează liberalismul și neoliberalismul ca teorii politice sau ideologii, ci ca practici reflexive și moduri speciale de raționalizare a guvernării. Neoliberalismul diferă de modelul guvernamental disciplinar bazat pe rațiunea de stat și pe tehnicile ordinii specifice științelor poliției (Polizeiwissenschaften).
În viziunea foucauldiană, piața devine, în epoca liberală și neoliberală, un spațiu al veridicției – un loc de enunțare a adevărului și de verificare a guvernării. Guvernamentalitatea este pusă în act prin interese și valori generate în acest „loc al adevărului”. Neoliberalismul nu susține o societate dominată exclusiv de valorile de schimb, ci propune un mecanism concurențial ca element central al ordinii sociale. Concurența este o structură formală, pură și perfectă, dar fragilă din punct de vedere istoric, care trebuie protejată prin intervenție continuă – nu pe piață, ci asupra condițiilor de posibilitate ale pieței. Cu cât intervenția guvernamentală la nivelul pieței este mai repudiată, cu atât ea este mai necesară la nivelurile tehnic, juridic, demografic și social.
O altă caracteristică definitorie a neoliberalismului foucauldian este că guvernează prin producerea și consumarea libertății: noua artă a guvernării gestionează condițiile în care indivizii pot fi liberi, instaurând în același timp limitări, forme de coerciție și obligații.
Capitalul uman ca marxism inversat
Autorul analizează teoriile capitalului uman în relație cu teoria marxistă a muncii, arătând că aceste teorii par construite ca alternativă radicală la analiza marxistă. În locul alienării, teoriile capitalului uman plasează raționalitatea ca alegere între resurse rare. Munca nu mai este o marfă cumpărată prin salariu, ci un ansamblu de alegeri care constituie și reproduc capitalul uman. Salariul devine un flux de venituri legat de un tip special de capital – cel uman.
În perspectiva foucauldiană, teoriile capitalului uman au rolul de a extinde modelul neoliberal al homo oeconomicus și de a deveni un partener privilegiat al unei guvernamentalități ambientale, care modifică comportamentele indivizilor-antreprenori prin schimbarea stimulilor din mediu. Aceasta are efecte concrete în strategiile de management: angajații sunt transformați în „auto-antreprenori” prin tehnici de audit, management participativ și ideologii ale proprietății private.
Raționalități politice și tehnologii ale guvernării
Nikolas Rose identifică două dimensiuni ale guvernamentalității: raționalitățile politice și tehnologiile guvernării. Raționalitățile politice sunt aparate care creează o realitate programabilă, introducând regularități morale, structuri epistemologice și limbaje specifice. Tehnologiile guvernării sunt instrumentele concrete prin care aceste raționalități devin operative în viața socială. Din această perspectivă, libertățile de care se bucură indivizii în cadrul guvernamentalității neoliberale contemporane sunt „rezultatul mobil al unei multitudini de tehnologii umane”.
Etnografii ale guvernamentalității
Autorul semnalează o limită importantă a abordărilor foucauldiene ale guvernamentalității: tendința eurocentristă, care tratează ca neproblematică extensia guvernamentalităților liberale avansate în afara Europei și Americii de Nord. Studiile etnografice pot juca un rol esențial în înțelegerea neoliberalismului în practică.
Cazul studiat de James Ferguson în Lesotho ilustrează modul în care aparatul de „dezvoltare” funcționează ca o „mașinărie anti-politică”, depolitizând sărăcia și consolidând puterea birocratică de stat. Similar, cercetările din Mozambique arată că guvernamentalitatea neoliberală apare inegal distribuită pe teritoriu, concentrată în zone de investiție comercială și intervenție a ONG-urilor.
Concluzii
Articolul conchide că perspectiva etnografică permite o înțelegere mai plurală și mai eterogenă a neoliberalismului, deconstruind falsele dihotomii stat/piață/societate civilă. Etnografia poate ajusta sau parțial deconstrui analitica guvernamentalității, surprinzând guvernarea în acțiune la nivelul capilarității vieții sociale, într-un mod cu adevărat foucauldian.
Referință
Cotoi, C. (2011). Neoliberalism: a Foucauldian perspective. International Review of Social Research, 1(2), 109–124.
