Despre fasciști și visători: teoria conspirației și antropologia

Argument Principal și Context Teoretic

Articolul lui Theodoros Rakopoulos propune o abordare etnografică directă a teoriei conspirației, concentrându-se nu pe teorii în sine, ci pe persoanele care le creează și le diseminează profesional. Autorul argumentează că etnografia teoriei conspirației trebuie să fie, în mod fundamental, o etnografie realizată împreună cu și despre teoreticienii conspirației. Această perspectivă răspunde unor lacune semnificative în literatura antropologică, unde întâlnirile cu teoriile conspirației sunt de obicei situaționale și se concentrează pe interlocutori care le îmbrățișează sau le propagă, nu pe cei care le produc în primul rând.

Autorul identifică două motive principale pentru care această abordare etnografică este necesară. În primul rând, majoritatea discuțiilor antropologice despre teoriile conspirației operează la nivel de meta-teorie, ignorând pilonul etnografic central al conspiracismului: oamenii care construiesc aceste teorii. În al doilea rând, există o nevoie urgentă de a evalua punctele inconfortabile în care conspiracismul se intersectează cu gândirea de extremă dreaptă, o relație care, deși frecvent invocată în discursul public, nu a fost explorată sistematic prin metode etnografice.

Cadru Teoretic și Poziționare Disciplinară

Rakopoulos situează demersul său în raport cu literatura antropologică existentă privind teoriile conspirației, care a avut meritul de a ridica importanța acestor discursuri la nivel teoretic. Lucrările lui Marcus, Sanders și West, Pelkmans și Machold sunt recunoscute pentru contribuțiile lor în a trata teoriile conspirației ca „fapte sociale” care funcționează în contexte cognitive și sociale specifice. Totuși, autorul subliniază că reducerea lor la simple „narațiuni conspiraționale” nu face dreptate arbitrilor și creatorilor acestora, care se consideră producători de teorie.

Un aspect important al cadrului teoretic este problematizarea puterii de etichetare: mecanismele clasificatorii ale cunoașterii valide sunt produse ale jocurilor asimetrice de putere, iar marcarea unei teorii drept „teorie a conspirației” poate produce efecte normative specifice, marginalizând-o din câmpul cunoașterii legitime. Autorul se raportează și la literatura despre fascism în antropologie, în special la lucrările lui Douglas Holmes și Nitzan Shoshan, pentru a explora tensiunile dintre alteritate și similitudine în mobilizarea conceptelor de „cultură” și „diferență” în contexte incomode.

Metodologie și Teren Etnografic

Cercetarea se bazează pe trei tipuri de date empirice, colectate în principal în Thessaloniki, al doilea oraș ca mărime din Grecia:

• Interviuri și întâlniri etnografice cu autori consacrați ai genului conspiraționist, care au dedicat o parte semnificativă a vieților lor producerii și răspândirii cunoașterii „alternative”. Printre interlocutorii principali se numără Panagis Arinakis, Giannis Michelos, Kyriakos Velopoulos și Harilaos Monkakis.
• Material colectat din forumuri de internet, site-uri, bloguri și pagini de socializare care propagă narațiuni conspiraționiste.
• Observații și conversații informale cu locuitori ai Thessalonikiului, în special în legătură cu teoriile despre criza economică greacă.

Autorul justifică alegerea Thessalonikiului ca sit principal de teren prin concentrarea acolo a principalelor figuri ale conspiracismului grec. Toți interlocutorii principali erau bărbați, cu vârste cuprinse între mijlocul deceniului al cincilea și mijlocul deceniului al optulea de viață, care se considerau intelectuali și erau recunoscuți ca atare de cititorii și urmăritorii lor.

Rezultate și Constatări Cheie

Diversitatea Internă a Câmpului Conspiracist

O constatare centrală a cercetării este că milioul conspiracist este caracterizat de o diversitate internă semnificativă și de conflicte factionare frecvente. Interlocutorii se acuză reciproc de paranoia și de apropierea de extrema dreaptă, folosind termenii „paranoid” și „fascist” ca arme discursive în disputele de legitimitate profesională. Această dinamică internă contrazice imaginea monolitică a conspiracismului și leagă fenomenul de o caracteristică sociologică mai largă a grupurilor politice: facționalismul.

Relația cu Extrema Dreaptă

Autorul constată că relația dintre teoria conspirației și extrema dreaptă nu este nici cauzală, nici interactivă în mod direct, ci este modelată de circumstanțele personale și de dinamicile comunității. Unii autori, precum Velopoulos, se apropie de fascism — acesta a avut o carieră politică în cadrul unui partid de extremă dreaptă și a intrat ulterior în Parlament cu propriul partid populist-naționalist. Alții, precum Michelos și Monkakis, se distanțează activ de tropi clasici ai fascismului, precum antisemitismul și antimasoneria.

Revendicările Epistemice

Un alt rezultat important vizează modul în care autorii de teorii ale conspirației își legitimează activitatea prin revendicări epistemice. Monkakis afirmă că produce „știință” și că este citat la Harvard; Velopoulos se prezintă ca istoric academic; Arinakis compară descoperirile conspiracioniștilor cu paradigmele revoluționare din istoria științei, invocând exemplul lui Galileo. Aceste strategii de legitimare relevă anxietățile epistemice ale câmpului și dorința de recunoaștere în cadrul regimurilor dominante ale cunoașterii.

Analogii între Conspiracism și Antropologie

Rakopoulos propune o reflecție meta-disciplinară, identificând paralele cognitive între demersul conspiracioniștilor și cel al antropologilor: ambii caută adevăruri „acolo afară”, printre Ceilalți, și sunt condiționați de această alteritate în construirea cunoașterii. Teoria conspirației oferă o altera pars a regimului existent al cunoașterii, similar cu modul în care antropologia a chestionat epistemologiile dominante cel puțin de la Evans-Pritchard încoace.

Concluzii

Articolul concluzionează că abordarea etnografică la „nivelul ochilor” a teoreticienilor conspirației — nu a teoriilor în sine — oferă instrumentele necesare pentru a înțelege cum este construită realitatea în aceste câmpuri marginalizate ale producerii cunoașterii. Autorul pledează pentru o antropologie a conspiracismului care să ia în serios revendicările epistemice ale interlocutorilor, să cartografieze diversitatea internă a câmpului și să exploreze cu nuanță relația sa cu gândirea de extremă dreaptă, evitând reducționismul tezei hofstadteriene care asociază automat conspiracionismul cu paranoia și extremismul politic.

Referință

Rakopoulos, T. (2022). Of fascists and dreamers: Conspiracy theory and anthropology. Social Anthropology/Anthropologie Sociale, 30(1), 45–62.